Consiliul pentru Pace propus de Trump și implicațiile sale pentru viitorul Palestinei

Când inițiative internaționale privind Palestina sunt lansate în locuri precum Davos, ele vin însoțite de un limbaj al inevitabilității.

Pacea este prezentată ca o provocare tehnică, rezolvabilă prin grupuri de lucru, mecanisme și un consens gestionat cu grijă.

„Consiliul pentru Pace” lansat săptămâna aceasta la Forumul Economic Mondial este cea mai recentă încercare de a da un impuls unui conflict care a durat mai mult decât generații.

Pentru palestinieni, astfel de momente nu sunt o noutate. Sunt episoade familiare dintr-o lungă istorie de „soluții” concepute din exterior — multe dintre ele promiteau statalitate, stabilitate sau prosperitate, dar au adus în schimb o ocupație prelungită, suveranitate fragmentată și gestionarea nedreptății, în loc de rezolvarea acesteia.

Orice evaluare serioasă a Consiliului Păcii trebuie, prin urmare, să înceapă nu cu aspirațiile sale, ci cu precedentele politice pe care le moștenește.

Președintele SUA, Donald Trump, a lansat Consiliul Păcii ca un organism destinat să rezolve conflictele internaționale, cu o taxă de membru permanent estimată la 1 miliard de dolari.

Consiliul a fost conceput inițial pentru a supraveghea reconstrucția Gazei, însă un proiect al statutului său nu pare să-i limiteze rolul la teritoriul palestinian.

Un înalt oficial al Casei Albe a declarat că, până în prezent, aproximativ 35 de țări – printre care și Turcia – s-au angajat să adere la inițiativă, din cele aproximativ 50 de invitații trimise.

Aceste detalii sunt importante. Ele clarifică faptul că Consiliul pentru Pace nu este doar un mecanism umanitar axat strict pe Gaza, ci o structură politică emergentă cu ambiții mai largi și o componență determinată de putere, acces și aliniere.

Pace după pace

Procesele de pace nu sunt niciodată neutre. Ele reflectă echilibrul de putere și prioritățile politice existente la momentul creării lor, iar acesta nu face excepție.

Componența consiliului accentuează această îngrijorare. Printre statele despre care se raportează că participă se numără Israelul și mai mulți aliați-cheie ai SUA în Orientul Mijlociu, alături de alte guverne cu legături politice strânse cu Washingtonul.

Participarea Israelului este deosebit de importantă. Prim-ministrul Benjamin Netanyahu – al cărui guvern a condus distrugerea devastatoare a Gazei – este poziționat ca parte a unui consiliu care are aparent sarcina de a modela pacea și reconstrucția.

Acest lucru nu invalidează inițiativa în sine, dar subliniază o tensiune centrală care afectează de mult timp eforturile diplomatice privind Palestina: dacă pacea este abordată ca un proces bazat pe responsabilitate și drepturi sau ca un forum pentru stabilizarea puterii fără a ține seama de responsabilitate.

Această tensiune ajută la explicarea faptului că scepticismul palestinienilor față de noile cadre diplomatice nu este un reflex ideologic, ci o experiență politică trăită.

Începând cu Acordurile de la Oslo, inițiativele de pace au acordat adesea prioritate coordonării în materie de securitate, gestionării economice și acordurilor provizorii, amânând sau diluând în același timp problemele esențiale care definesc conflictul: ocupația, suveranitatea, frontierele, refugiații și egalitatea în fața legii.

Rezultatul nu a fost pacea, ci o asimetrie tot mai profundă care a consolidat ocupația israeliană, în timp ce a golit de conținut promisiunea unui stat palestinian viabil.

Riscul asociat Consiliului pentru Pace nu este, așadar, doar acela că ar putea eșua. Este acela că ar putea reuși să redefinească conflictul într-un mod care să reducă așteptările.

Reconstrucția fără suveranitate, ajutorul fără drepturi și stabilitatea fără justiție sunt toate rezultate familiare ale proceselor din trecut.

Un consiliu care tratează Gaza în primul rând ca pe o provocare tehnică de reconstrucție, mai degrabă decât ca parte a unei lupte politice mai ample pentru autodeterminare, riscă să repete acest model.

Viziunea lui Trump asupra unei Gaze reconstruite – plină de zgârie-nori strălucitori și de maluri ale mării mărginite de palmieri – este o batjocură la adresa suferințelor îndurate de palestinienii din Gaza în ultimii doi ani, patria lor fiind redusă la un peisaj distopic de mașina de război a Israelului.

Dar, în același timp, ar fi inexact – și strategic neînțelept – să respingem Consiliul Păcii ca fiind irelevant.

Ministrul turc de externe, Hakan Fidan, a pus problema în perspectivă atunci când a descris Consiliul pentru Pace drept o „ocazie istorică” de a pune capăt suferinței îndelungate a palestinienilor.

Opiniile sale reflectă pur și simplu optimismul președintelui Recep Tayyip Erdoğan – unul dintre cei mai vocali susținători ai cauzei palestiniene – potrivit căruia toate inițiativele menite să instaureze pacea în Gaza sunt importante.

Inițiativele de această amploare modelează discursul diplomatic, influențează așteptările internaționale și creează puncte de referință care pot fie să promoveze, fie să submineze revendicările palestiniene.

Indiferent dacă palestinienii o salută sau nu, un astfel de organism va influența modul în care guvernele, mass-media și instituțiile vor vorbi despre „soluții” în lunile următoare.

În acest sens – și numai în acest sens – Consiliul Păcii poate fi descris ca o oportunitate unică, în ciuda defectelor sale inerente.

Nu pentru că structura sa garantează un rezultat just, ci pentru că momentele de atenție internațională concentrată impun alegeri care, altfel, ar fi amânate.

Ele obligă statele și instituțiile să clarifice ce sunt pregătite să apere și ce sunt dispuse să cedeze.

Acum sau niciodată

Pentru ca această oportunitate să fie semnificativă, însă, anumite principii nu pot rămâne implicite sau la nivel de aspirație. Dreptul internațional trebuie tratat ca un cadru obligatoriu, nu ca o referință retorică.

Autodeterminarea palestiniană nu poate fi amânată la nesfârșit în favoarea unor stimulente economice sau a unor aranjamente de securitate.

Ocupația trebuie identificată drept principalul obstacol în calea păcii, fără a fi ascunsă în spatele unui limbaj abstract despre „cicluri de violență” sau „neîncredere reciprocă”.

Este esențial ca implicarea palestinienilor să fie una substanțială, nu doar simbolică. Prea multe inițiative anterioare i-au inclus pe palestinieni doar formal, fără a ține seama de fondul cererilor lor politice.

Un proces care urmărește legitimitatea fără egalitate nu va aduce stabilitate, cu atât mai puțin reconciliere.

Rolul comunității internaționale în ansamblu — în special al lumii musulmane — este, prin urmare, decisiv. Participarea la un astfel de consiliu nu poate fi redusă la o simplă aprobare sau la o chestiune de imagine.

Dacă statele aleg să se implice, trebuie să o facă cu limite clare: statalitatea palestiniană nu poate fi opțională; termenele nu pot fi la nesfârșit elastice; reconstrucția nu poate fi separată de drepturile politice.

Implicarea fără mijloace de influență riscă să legitimeze rezultate care doar gestionează conflictul, în loc să-l rezolve.

Există, de asemenea, un pericol mai amplu ca inițiative precum Consiliul pentru Pace să devină instrumente de normalizare fără rezolvare.

Cooperarea regională și integrarea diplomatică pot avansa, în timp ce problema palestiniană rămâne nerezolvată din punct de vedere structural.

Această abordare a mai fost încercată și consecințele ei sunt vizibile: violență recurentă, adâncirea inegalității și erodarea încrederii în soluțiile politice în general.

Pacea nu se naște doar din dezbateri. Ea nu rezultă din consensul elitelor sau din structurile instituționale, dacă acestea sunt rupte de realitatea dreptății la fața locului.

Ea se naște atunci când puterea este limitată de lege, când drepturile sunt considerate fundamentale și nu negociabile, și când celor mai afectați de conflict nu li se cere să-și vândă viitorul în schimbul unei liniști temporare.

Consiliul pentru Pace va fi, prin urmare, judecat nu după importanța sponsorilor săi sau după amploarea ambițiilor sale, ci printr-un test mai simplu: se confruntă cu realitățile ocupației și inegalității sau încearcă să le gestioneze?

Dacă poate face acest lucru, ar putea reprezenta într-adevăr o ocazie rară de a rupe cu decenii de abordări eșuate.

Alegerea nu aparține doar palestinienilor. Ea aparține comunității internaționale care continuă să modeleze — și adesea să protejeze — condițiile în care acest conflict persistă.