În perspectiva conferinței COP 31 din stațiunea turcă Antalya, unde liderii a 196 de țări vor discuta în noiembrie politicile de abordare a crizei climatice, un nou volum academic privind provocările de mediu aduce argumente solide în favoarea jurisprudenței islamice – una dintre cele mai vechi surse de drept din lume, ignorată până acum de cadrul internațional pentru climă.

Publicația recent lansată de Cambridge University Press, The Cambridge Handbook of Islam and Environmental Law (Manualul Cambridge de Islam și Drept Ecologic), analizează 14 secole de gândire juridică islamică privind administrarea resurselor și guvernanța ecologică.

Nadia B. Ahmad, co-editor al volumului și profesor de drept la Universitatea Barry din SUA, declară pentru TRT World că tradiția islamică nu reprezintă doar o moștenire culturală, ci o sursă practică de soluții pe care regimul climatic global a ignorat-o sistematic timp de decenii.

„Dreptul internațional al climei are un canon scris în limbile vest-europene de către instituții care reflectă asumări juridice vest-europene, iar această istorie a exclus tradițiile care s-au dezvoltat în afara ei”, explică aceasta. Celelalte co-editoare ale acestei publicații de referință sunt Saba Kareemi, Erum K. Sattar și Oluwakemi A. Ayanleye.

Potrivit editorilor, acțiunea climatică este, în primul rând, o chestiune de justiție – o întrebare pe care tradiția juridică islamică și-a pus-o timp de secole.

Nadia B. Ahmad susține că cei 1 400 de ani de jurisprudență islamică au produs exact instrumentele necesare guvernanței climatice: obligații obligatorii de administrare (khilafa – tutelă), sisteme comunale de resurse precum hima (care gestionau ecosistemele fără a recurge la logica pieței), cadre echitabile pentru drepturile asupra apei și, mai recent, litigii constituționale în Pakistan care au tratat degradarea mediului drept o încălcare a demnității umane.

Totuși, aceste instrumente de guvernanță au rămas în mare parte în afara canonului climatic dominant, produs în limbi occidentale.

Ahmad subliniază că rolul Türkiye ca gazdă a COP 31, mai târziu în acest an, face ca acest decalaj să devină „pentru prima dată, vizibil din punct de vedere politic”.

Militarismul și impactul său asupra mediului

Fondul pentru Pierderi și Daune, un mecanism financiar global creat pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare vulnerabile să se recupereze după daunele cauzate de criza climatică, a fost convenit la COP 27 în Sharm el-Sheikh și operaționalizat la COP 28 în Dubai. Totuși, acest fond rămâne subfinanțat în raport cu amploarea daunelor deja suferite de națiunile vulnerabile.

O dimensiune a acestor prejudicii, care primește puțină atenție în contabilitatea internațională, este distrugerea ecologică cauzată de militarism.

Într-un capitol al manualului intitulat „Militarismul, emisiile climatice și etica ecologică islamică: o perspectivă transnațională asupra demilitarizării și justiției ecologice” (Militarism, Climate Emissions, and Islamic Environmental Ethics: A Transnational Perspective on Demilitarisation and Ecological Justice), Nadia B. Ahmad documentează modul în care războaiele generează emisii masive de gaze cu efect de seră care „rămân în mare parte invizibile în negocierile climatice internaționale”.

Această excludere provine din „decizii politice deliberate” care scutesc în mod specific emisiile militare de la cerințele de raportare conform marilor acorduri climatice internaționale.

„Războiul distruge infrastructura ecologică de care depind comunitățile pentru supraviețuire, precum sistemele de apă, terenurile agricole sau stabilitatea solului, în locuri care suportau deja poveri climatice disproporționate înainte ca prima bombă să cadă”, afirmă Ahmad.

„Irakul, Fâșia Gaza și Afganistanul au populații musulmane ale căror medii de viață au fost degradate de decenii de activități militare pe care nu le-au ales și nu le-au cauzat.”

Ahmad indică cazuri specifice detaliate în manual: În Irak, războaiele succesive au transformat mlaștinile mesopotamiene – cel mai mare ecosistem de zone umede din Orientul Mijlociu – în deșerturi aride.

În Fâșia Gaza, Israelul a lansat sute de tone de explozibili, echivalentul a cel puțin șase bombe atomice de dimensiunea celei de la „Hiroshima”, începând cu octombrie 2023. Bombardamentele repetate au distrus stațiile de epurare a apelor uzate, infrastructura solară și terenurile agricole, creând ceea ce capitolul descrie drept o „zonă artificială de dezastru ecologic”.

În mod similar, echipamentele militare abandonate scurg toxine în sol și în apele subterane în Afganistan, în timp ce defrișările din timpul războiului au lăsat văile fără vegetație, amplificând riscurile de inundații și alunecări de teren. Acestea sunt toate efecte structurale – nu colaterale –, insistă aceasta.

O încălcare morală a armoniei rânduite divin

Etica ecologică islamică refuză să trateze distrugerea mediului ca pe un cost acceptabil pentru securitate, susține Ahmad. Argumentul său se bazează pe trei principii: Khilafa (tutelă/administrare), care îi definește pe oameni ca administratori responsabili ai Pământului; Mizan (echilibru), care încadrează perturbarea ecologică drept o încălcare morală a unei armonii rânduite divin; și Adl (justiție), care cere ca povara distrugerii ecologice să nu fie concentrată sistematic asupra aceleiași populații.

„Războiul, așa cum este practicat în prezent, încalcă toate cele trei principii simultan”, spune Ahmad. „(Acest lucru) înseamnă că demilitarizarea nu este un argument din studiile de pace grefat pe politica climatică, ci o implicație directă a principiilor operative în jurisprudența islamică de 14 secole.”

Excepția privind emisiile militare din Acordul de la Paris există deoarece cele mai mari puteri militare ale lumii au refuzat să își supună sectoarele de apărare unei contabilități obligatorii. „Excepția a fost o condiție a participării”, explică ea, adăugând că etica ecologică islamică abordează acest punct respingând premisa care o produce.

„Khilafa nu recunoaște o categorie de activitate umană scutită de responsabilitate pentru consecințele sale asupra mediului. Mizan operează ca un absolut în cadrul coranic, nu ca o normă implicită care cedează atunci când intervin interesele statului”.

Alte capitole ale manualului de 344 de pagini examinează subiecte precum rădăcinile medievale ale sistemului de conservare hima în gestionarea comunală a resurselor, flexibilitatea dreptului funciar Hanafi ca posibil remediu pentru strămutarea rurală și dreptul maritim și de coastă clasic care guverna apele comune.

Cazurile constituționale din Pakistan, analizate în volum, au tradus deja principiile islamice de demnitate în drepturi de mediu executorii.

În ansamblu, manualul încearcă să arate că jurisprudența islamică privind mediul nu reprezintă doar idei abstracte din trecutul îndepărtat.

Mai degrabă, corpul legilor ecologice islamice constă în instrumente testate și rafinate de-a lungul secolelor în diverse jurisdicții. Ahmad spune că întrebarea pentru liderii globali care se vor întâlni în Türkiye este dacă instituțiile internaționale vor trata în final tradiția islamică drept o sursă de drept și nu doar ca pe un „fundal cultural”.

„Țările care se adună în Antalya suportă costurile ecologice ale conflictelor inițiate în mare parte de aceleași state care au inclus excepția în acord”, conchide ea.