| Romana
Opinii
RĂZBOIUL DIN GAZA
6 min de citire
Realitatea diabolică din Gaza: Când un medic nu poate salva un copil
Un băiețel bolnav de cancer își roagă medicul să îl salveze, dar tratamentul de care are nevoie este inaccesibil – este povestea unuia dintre numeroșii copii din Gaza a căror viață depinde de o îngrijire medicală la care nu au acces.
Realitatea diabolică din Gaza: Când un medic nu poate salva un copil
Realitatea diabolică din Gaza / AFP (Wire)

Sunt medic pediatru. De-a lungul carierei mele, am îngrijit copii cu boli care le puneau viața în pericol, am dat diagnostice devastatoare și am fost alături de familii în cele mai grele clipe ale existenței lor. Însă nimic nu m-a pregătit pentru realitățile cu care aveam să mă confrunt îngrijind copiii din Gaza. Am văzut distrugeri de o amploare de neimaginat provocate de Israel, familii care se zbat fără un adăpost adecvat, fără apă potabilă sau hrană, și oameni nevoiți să mănânce pâine amestecată cu iarbă pentru că nu mai aveau aproape nimic altceva.

Dar copiii sunt cei care îmi rămân în suflet. Chipurile lor mă urmăresc mult timp după ce mi se încheie tura. Am cunoscut o fetiță de șapte ani care mergea spre casă ținându-și tatăl de mână și ducând o pâine. Înainte să ajungă acasă, un atac israelian i-a ucis tatăl. Ea a supraviețuit cu răni multiple, dar de atunci abia dacă a mai scos un cuvânt. La o vârstă la care copiii ar trebui să se joace și să meargă la școală, ea poartă povara unei traume pe care niciun copil nu ar trebui să o îndure vreodată.

văzut copii curățând molozul din casele lor distruse în războiul genocidar purtat de Israel în Gaza, băieței ridicând pietre mai mari decât ei și copii desculți muncind printre bucăți sfărâmate de beton și fiare contorsionate. Și totuși, când m-am alăturat pentru scurt timp câtorva copii care jucau fotbal, au râs, au zâmbit și s-au contrazis pe marginea golurilor. Pentru câteva clipe prețioase, au fost din nou doar niște copii.

Dar unele povești sunt imposibil de uitat. Am îngrijit o fetiță, Maryam, în vârstă de doar doi ani și jumătate. În urma unui atac cu dronă, a suferit arsuri pe o parte a corpului și a văzut cu ochii ei cum îi moare mama. Tatăl ei fusese deja ucis. Își pierduse ambii părinți înainte de a împlini trei ani. Deși era stabilă din punct de vedere fizic, abia dacă vorbea sau reacționa. M-am întrebat adesea: cine o alină pe o fetiță care se trezește căutându-și mama? Cine o ajută să se simtă din nou în siguranță?

Un alt pacient a fost un băiețel de patru ani bolnav de limfom. Tumoarea îi apăsa pe piept și îi îngreuna respirația. I-am administrat tratament de urgență și, din fericire, a început să respire mai bine. Avea însă nevoie de un tratament oncologic de specialitate, care nu era disponibil. Îmi amintesc cum s-a uitat drept la mine și mi-a spus: „Domnule doctor, vă rog, salvați-mă.”

Ca medici, suntem pregătiți să tratăm, să luăm decizii și să facem tot ce este omenește posibil pentru a salva vieți. Dar nu există neputință mai mare decât să știi că un copil ar putea supraviețui cu tratamentul potrivit, dar să nu ai acces la resursele de care are nevoie. Am tratat copii care făceau convulsii în lipsa medicamentelor esențiale. Am îngrijit copii în stare critică ale căror analize nu puteau fi finalizate din cauza lipsei reactivilor și a consumabilelor de laborator. Am văzut copii în dureri cumplite, fără acces la calmantele necesare. Acestea nu sunt neapărat afecțiuni incurabile. Mulți copii au nevoie de medicamente, teste, echipamente și îngrijiri de specialitate acordate la timp – lucruri care există, dar rămân inaccesibile.

O întâlnire anumită m-a cutremurat profund. În timpul vizitei medicale, am stat de vorbă cu o mamă al cărei copil primea tratament pentru retinoblastom și făcuse febră. Am întrebat-o simplu: „Ați luat micul dejun?” A izbucnit imediat în plâns. Nu exista niciun mic dejun. Își îngrijea copilul grav bolnav în timp ce ea însăși se lupta cu foamea. Acel moment mi-a reamintit că îngrijirea medicală nu înseamnă doar medicamente și analize, ci și hrană, apă curată, adăpost și demnitate umană.

Mai mult decât compasiune

Dincolo de zidurile spitalelor, suferința continuă. Într-o zi, în timp ce mă deplasam între două unități medicale, am văzut o cisternă cu apă trecând prin zonă. Aproximativ treizeci de copii alergau în urma ei, sperând cu disperare să facă rost de apă. Nu se jucau. Alergau pentru ceva ce majoritatea dintre noi considerăm un lucru firesc: apa.

Am vorbit, de asemenea, cu un tată care încerca cu disperare să obțină evacuarea medicală pentru fiul său de paisprezece ani, bolnav de leucemie, a cărui respirație era extrem de dificilă. Pentru astfel de familii, evacuarea nu este o simplă călătorie. Este speranță. Poate face diferența dintre viață și moarte.

În ciuda tuturor acestor lucruri, am fost martorul unei demnități și al unei reziliențe extraordinare. Familii care își pierduseră persoanele dragi continuau să își exprime recunoștința. Oameni care nu mai aveau aproape nimic ofereau în continuare ospitalitate. Din nou și din nou, am auzit rostindu-se: „Alhamdulillah” (Slavă Domnului). Puterea lor de a îndura este remarcabilă, dar nu trebuie să devină niciodată o scuză pentru ca lumea să le ignore suferința.

Copiii din Gaza au nevoie de mai mult decât compasiune. Au nevoie de medicamente esențiale și tratamente împotriva durerii; de terapii oncologice și îngrijire medicală de specialitate; de investigații diagnostice și aparatură medicală; și, mai presus de toate, de hrană adecvată, apă potabilă curată, un adăpost sigur, bunuri de strictă necesitate și evacuare medicală la timp pentru cei al căror tratament nu este disponibil pe plan local. Am venit în Gaza pentru a îngriji copii.

Plec de aici cu amintiri care mă vor însoți tot restul vieții. Mă gândesc la fetița de șapte ani care și-a pierdut tatăl. Mă gândesc la Maryam. Mă gândesc la băiețelul care m-a privit în ochi și mi-a spus: „Domnule doctor, vă rog, salvați-mă.” Acești copii nu sunt statistici, argumente politice sau titluri de presă. Sunt copii. Au nume, familii, visuri și un viitor. Unii dintre ei mai pot fi salvați. O mare parte din suferința lor mai poate fi prevenită. Dar fiecare oră contează. Fiecare întârziere contează. Fiecare copil contează.

Vă rog, nu lăsați să fie uitați niște copii care ar fi putut fi tratați, care s-ar fi putut vindeca și care ar fi putut trăi. Merită aceeași șansă pe care ne-am dori-o pentru propriii noștri copii. Merită șansa de a trăi. Merită șansa de a se vindeca. Merită un viitor. Iar ei au nevoie de ajutorul nostru acum.