Accesul la motorină, combustibilul care alimentează activitatea economică globală, a devenit cel mai recent câmp de luptă geopolitic în contextul celor două războaie în curs, declanșând un efect de domino între state și afectând cel mai puternic Sudul Global.

Prețurile motorinei cresc vertiginos în cea mai mare parte a lumii. Chiar și în SUA, care păstrează capacitatea de a subvenționa consumatorii cu amănuntul ca cea mai bogată țară din lume, prețul motorinei a urcat cu 70% de la atacul asupra Iranului din 28 februarie.

Criza motorinei este însă mult mai gravă în Sudul Global, unde țările mai sărace nu dispun de rezerve de urgență sau de rezerve financiare vaste pentru a-și proteja consumatorii împotriva unei amenințări existențiale la adresa lanțurilor de aprovizionare cu alimente, transportului și infrastructurii critice.

Unele țări, precum Filipinele, au declarat stări de urgență energetice naționale, în timp ce altele, precum Sri Lanka, au raționalizat alocarea combustibilului. În unele țări africane, prețurile la carburanți au crescut cu până la 150%.

În Pakistan, guvernul a adoptat un mecanism de revizuire zilnică a prețului motorinei, care este acum cu 40% mai scumpă decât la începutul războiului SUA-Israel împotriva Iranului.

Analiștii subliniază că, spre deosebire de șocurile de preț anterioare cauzate în principal de restricții de țiței, actuala creștere a prețului motorinei se datorează parțial unui deficit de capacitate de rafinare.

Atacuri cu drone și rachete ale Iranului și ale aliaților săi au vizat mari rafinării de țiței din Kuweit, Arabia Saudită, Qatar și Bahrain.

Rafinăriile rusești au fost la rândul lor supuse unei serii de atacuri revendicate de Ucraina, într-un fenomen descris drept „războiul energetic”; rafinăriile din Rusia funcționează acum la 60% din capacitate.

Prețul motorinei a crescut mai mult decât cel al benzinelor — folosite în principal de autoturisme — din două motive principale. În primul rând, stocurile de motorină erau deja mai reduse decât cele de benzină, chiar înainte de izbucnirea războiului din Iran.

În al doilea rând, rafinăriile din țările din Golf care au fost ținta atacurilor produceau mai multă motorină decât benzină. Nicio altă țară nu dispunea de capacități neutilizate care să poată fi mobilizate imediat pentru a compensa pierderea de producție.

Ca urmare, milioane de barili de motorină din Orientul Mijlociu și din Rusia au dispărut de pe piața mondială.

Pentru a combate penuria, SUA au încheiat un acord cu Rusia pentru cumpărarea de motorină, chiar dacă sancțiunile dure restricționează în alte privințe capacitatea Moscovei de a vinde energie la nivel mondial.

Separat, președintele american Donald Trump a anunțat un „armistițiu energetic” între Rusia și Ucraina pe 11 octombrie, deși liderul ucrainean Vladimir Zelenski a spus că încă așteaptă să vadă detaliile acordului.

Naționalismul resurselor își face simțită prezența

Analiștii spun că criza globală a motorinei a declanșat un val de „naționalism al resurselor”, în care principalii producători restricționează livrările, împingând „marja de rafinare” globale, adică marjele de rafinare, la nivele istorice.

Luna trecută, Moscova a prelungit o interdicție strictă asupra exporturilor de motorină pe durata verii și toamnei, afirmând că livrările nu vor reveni pe deplin până la ridicarea sancțiunilor occidentale.

În mod similar, Beijingul a suspendat temporar exporturile de combustibil pentru a-și prioritiza stocurile interne.

Înainte de a încheia acordul de import de motorină cu Rusia, SUA a exercitat presiuni puternice asupra aliaților europeni să elibereze rezerve strategice sau să se confrunte cu o interdicție a exporturilor de motorină din partea SUA, declanșând o alarmă la nivel global.

Barış Alpaslan, economist și consilier principal la IC Holding — un conglomerat turc cu afaceri în producția și distribuția de energie — face o distincție între suveranitatea resurselor și naționalismul resurselor.

„Cred că trebuie să distingem între exercitarea legitimă a suveranității asupra resurselor și consecințele mai largi ale naționalismului resurselor”, spune el pentru TRT World.

Protejarea aprovizionării interne este o datorie reală, mai ales în timpul unei crize majore, spune el.

Însă problema apare când multe țări procedează astfel în același timp.

„(Interdicțiile la export) pot transfera o parte din costul economic al unei crize geopolitice către țări care au avut puțin sau niciun rol în cauzarea ei, în special economiile mai sărace importatoare de combustibil din Africa, Asia și America Latină”, spune el.

Prețurile mai mari la motorină se transmit rapid în costurile de transport, prețurile alimentelor și inflația generală, spune el.

„Frustrarea din Sudul Global este de înțeles. Multe dintre aceste țări iau prețurile de pe piețele energetice globale, având o capacitate fiscală limitată de a-și proteja populațiile de șocurile externe de preț”, spune el.

Rezultatul colectiv poate fi o penurie globală mai adâncă, iar cele mai sărace și mai dependente de importuri economii suportă deseori o pondere disproporționată din costuri, spune el.

Noi linii de front

Yaşar Sarı, directorul Centrului Haydar Aliyev pentru Studii Eurasiene de la Universitatea İbn Haldun, spune pentru TRT World că accesul la motorină deja determină țări să „formeze alianțe în jurul aprovizionării cu combustibil, mai degrabă decât în jurul ideologiei”.

El evidențiază dependența Indiei de importuri — peste 80% din necesarul său de țiței — și tensiunea de a echilibra diplomația externă cu negocierile din cadrul BRICS, un grup de economii emergente, în mare parte din Sudul Global.

Summitul BRICS din mai nu a produs o declarație comună și s-a referit doar la „puncte de vedere diferite între unii membri” ai blocului, care include atât Iranul, cât și Emiratele Arabe Unite ca membri cu drepturi depline.

Absența unei declarații comune a indicat că problemele de securitate energetică erodează coeziunea regională, observă el.

Stocurile masive ale Chinei, estimate la 1,49 miliarde de barili și descrise în mare parte ca țiței, oferă totuși Beijingului pârghii pentru a păstra produse pe piața internă, adaugă el.

Țările europene dețin cele mai mari rezerve de urgență de motorină, Franța și Germania contabilizând împreună mai mult de o treime din stocurile strategice ale UE, spune el.

Stocurile publice americane oferă în cel mai bun caz o pernă regională, nu un depozit global, notează el.

Acesta este motivul pentru care SUA a exercitat presiuni asupra Franței și Germaniei să reducă aceste stocuri, folosind restricțiile asupra exporturilor americane de motorină ca mijloc de presiune în perspectiva alegerilor intermediare din SUA, programate pentru prima săptămână a lunii noiembrie.

Sarı face referire la embargoul petrolier arab din 1973, când producătorii din Golf au redus livrările către statele care susținuseră Israelul.

El subliniază însă diferența dintre situația de atunci și cea de acum: „Utilizarea (combustibilului) ca armă nu ține atât de mult de faptul că producătorii restricționează aprovizionarea, cât de faptul că importatorii îl acumulează – un embargou invers, în care națiunile vulnerabile se luptă să-și asigure ceea ce a mai rămas”, spune el.

Potrivit lui Alpaslan, accesul la energie devine din ce în ce mai mult o sursă de influență geopolitică.

Un guvern care se confruntă cu o penurie de motorină pentru agricultură, transportul de mărfuri sau producția de energie electrică ar putea fi mai receptiv la un furnizor care poate oferi livrări fiabile sau condiții de finanțare favorabile, spune el.

Preocuparea sa este că insecuritatea energetică poate limita opțiunile de politică externă disponibile țărilor mai sărace.

„Adevărata provocare este dacă accesul la combustibilul esențial rămâne guvernat în primul rând de considerente comerciale și de schimb fiabile sau devine din ce în ce mai mult un instrument de presiune politică”, spune el.

Supraviețuire dincolo de războaie

Sarı afirmă că China și Coreea de Sud pot proteja piețele interne și limita exporturile. Indonezia, Filipinele, Bangladesh și Etiopia nu pot.

„Accesul la combustibil nu provoacă o ruptură geopolitică clară, dar accelerează fragmentarea, strategia de supraviețuire a fiecărei națiuni fiind modelată de rezervele și capacitatea sa de plată”, spune el.

Cât timp poate fi gestionat acest lucru?

Sarı spune că intervalul de timp în care criza poate fi gestionată fără a provoca daune catastrofale economiei globale este foarte scurt – probabil de ordinul săptămânilor, nu al lunilor.

Chiar și o soluție politică nu ar restabili rapid normalitatea, observă el.

El descrie eliberarea a 100 de milioane de barili de către G7 ca un gest care numai cumpără timp.

Încheierea ambelor războaie astăzi ar elimina aproape imediat prima de război, spune el.

„Dar recuperarea fizică a aprovizionării ar dura luni sau chiar ani din cauza rafinăriilor avariate, a transportului maritim perturbat și a schimbărilor structurale în fluxurile comerciale”, spune el.